Pagini ruginite

Pasiunea mea pentru lectură e depăşită - în mod puţin bizar - de pasiunea pentru cărţi. Îmi plac cărţile noi, cumpărate de mine; să fiu primul care le deschise, primul care le pătrunde tainele. Coperţile lucioase, paginile de un alb imaculat cu litera impecabilă, marginile tăiate cu cea mai fină precizie - ingrediente de nelipsit pentru o carte.
Dar există un sentiment pe care nicio carte nouă nu mi-l poate da. Zilele trecute mi-am îndreptat privirile curioase înspre partea veche a bibliotecii mele. Am pus mâna pe o carte cu scoarţele îndoite, crăpate de vreme. Vopseaua încă îşi mai păstra luciul clasic de acuarelă. Hârtia dură, galbenă, aproape ruginie, cu mirosul specific, îţi poate da o senzaţie plăcută atât la atingere cât şi la miros.
Cu fiecare filă parcursă, îi îndreptam cu grijă colţurile îndoite de cititorii care au avut-o înaintea mea. Hârtia era pătată de umezeala din locurile unde a stat cartea înainte să ajungă la mine, iar oxidul roşiatic din capsele ruginite care ţineau paginile mânjea cotorul.
Despre poveste n-am să spun; experienţa unei cărţi vechi a fost mult mai interesantă decât textul conţinut.
Iar acum mă duc să-i lipesc mai bine marginile pe care le-am distrus citind-o.

Pentru cititoarele mele

De la automat la oral

Declinul pe care-l încearcă ţărişoara noastră dragă în această perioadă poate fi observat şi de un om „castrat” de simţuri.

După câţiva ani de creştere economică (era să spun şi „socială”, dar mai bine să nu-mi frâng vreun deget în timp ce tastez o asemenea aberaţie), timp în care ţara a mers, într-o oarecare măsură, pe automat, a venit şi lovitura de ciocan de afară, care ne-a cam zdrobit fuduliile (în ambele accepţiuni). Bineînţeles, când treaba nu mai merge pe automat, se trece pe manual; românul, om înzestrat cu virtute de marele Zamolxis, trebuie să ia frâiele ţării în ale sale straşnice mâini. Din păcate, scenariul e prea puţin probabil în secolul roz în care ne târâm existenţa. Aşa că s-a trecut nu pe manual, ci pe oral. Să vedem cum vine asta.
Un fel de prostituţie profesională şi intelectuală, aş zice, e fenomenul de care vorbesc. Am impresia, dom'le, că în ţara asta se suge cam mult. Văd - aşa-zişi - artişti care s-au apucat de genuri a căror calitate culturală e îndoielnică (repări manelizaţi, actriţe în bucile goale prin emisiuni TV), oameni de acţiune care s-au transformat peste noapte în demnitari, politicieni-interlopi, preşedinţi manelişti - toţi renunţând la valorile cu care au pornit în carieră. Pentru un leu sau pentru o mie, prostituţia tot prostituţie rămâne.

Interviu pe stradă:
- De ce sugeţi, domnule?
- Păi dacă toţi sug...

Dar e bine că ne păstrăm (unii) alte cavităţi intacte. Mă întreb, însă, pentru cât timp.

An Education (2009)

A trecut multă vreme de când am fost tentat să spun „uite, domnule, o societate morală!”.
Cu un uşor iz de propagandă britanică, An Education ilustrează destul de realist o problemă a societăţii contemporane; şi minune - o combate, nu o încurajează.
Intriga este banală şi frapantă în acelaşi timp - o tânără de 17 ani se îndrăgosteşte de maturitatea şi puterea financiară (=farmec) a unui domn de două ori mai în vârstă, îi dăruieşte singura ei bijuterie în schimbul unui inel, renunţă la admiterea la Oxford în favoarea serilor de jazz care nu se împacă deloc cu şcoala, ca mai apoi să afle că domnul fermecător are un mic secret.
O lecţie de morală, aş putea spune, oferită de filmul britanic tuturor adolescentelor.

Despre calitatea cinematografică spun doar că filmul a realizat făcut de BBC Films. Cine le cunoaşte tradiţia nu mai are nevoie de lămuriri.
Recomand filmul cu aceleaşi gânduri cu care a fost făcut de domnii vorbitori de engleză with an accent, deşi vârsta cititoarelor mele depăşeşte pragul „publicului ţintă”. De fapt, există şi o (mică) excepţie.

sursa imaginii: moviecitynews.com

Gradinarul si cernoziomu'

Am fost obişnuit - deşi încep, tot mai mult, să n-am habar de unde - cu regula utilităţii în tot ceea ce înseamnă societate şi relaţii profesionale între oameni.

Astăzi, în timp ce îmi făceam cele cinci minute de cumpărături, am avut bucuria să-mi casc ochii şi mintea la o contradicţie a regulii.
Aţi văzut, probabil, duduile acelea îmbrăcate glossy, care încearcă să-ţi bage pe gât (la figurat; Doamne, fii lăudat!) un litru de clor când te apropii de raftul cu detergenţi din supermarket. Ei bine, în încercarea de a rezolva o enigmă necunoscută mie (diferenţa dintre două flacoane de veniş), am apelat la ajutorul uneia; frumoasă foc!, nu contest. Bineînţeles, ştiam eu mai multe despre soluţia misterioasă decât domnişoara, aşa că am mers pe mâna cunoştinţelor mele, destul de limitate, într-ale spălatului rufelor. Nu comentez despre faptul că o fată la vârsta ei nu ştia care-i treaba cu venişul.
Întâmplarea îmi aduce aminte de un episod consumat nu cu foarte mult timp în urmă, când vânzătoarea de la un magazin de suplimente nutritive îmi indica produsele disponibile... cu piciorul. Asta pe lângă faptul că nu putea să-mi spună diferenţa dintre un produs cu X Lei şi un altul cu 5X Lei, la aceeaşi cantitate.
Sau de episodul când vânzătorul de la weedshop (unde am intrat în scopuri informative) îmi dădea aceeaşi descriere la fiecare produs de care întrebam: „Îţi dă energie şi te face să te simţi bine”.

Poate sunt prea pretenţios pe banii mei (!), dar mă aştept ca vânzătorul să aibă măcar cunoştinţă despre starea de agregare a produsului pe care-l vinde. Sau cer prea mult?...
Poate ar trebui şi eu să mă apuc de făcut implanturi cu silicon; ajunge să pot aprecia o formă frumoasă, nu trebuie să mă şi pricep la chirurgie.

P.S. Am ales bine.

P.P.S. Pentru cei care n-au digerat titlul:
GRĂDINÁR, grădinari, s.m. Persoană care se ocupă de cultivarea unei grădini.
CERNOZIÓM, cernoziomuri, s.n. Grup de soluri foarte fertile (...)
sursa: DEX.ro

P.P.P.S. Pentru cei care nici acum n-au digerat titlul: mda.

Branding si Marketing ofensatoare

De câteva zile încoace, mintea nu-mi dă pace. Mă încearcă nişte gânduri destul de... nărăvaşe.
Probabil cunoaşteţi exemple numeroase de reviste care veneau însoţite de cadouri (brichete, pliculeţe cu parfum etc.)
Mă gândeam cum ar arăta unele publicaţii ambalate alături de produse (mai mult sau mai puţin) potrivite, dar ofensatoare pentru cititori, semn al unor branding-uri şi strategii de marketing făcute la plesneală.
Spre exemplu:

- Revistă pentru femei + cap de mop / + lavetă de spălat vase
Nume posibile: Anca, Mioriţa, Nevasta etc.

- Revistă pentru adulţi + un pachet de şerveţele umede
Nume posibile: Pisicuţe, Onanistul (sau chiar varianta populară) etc.

- Revistă de modă + o coadă de periuţă de dinţi (da, asta-i mai enigmatică)
Nume posibile: Anorexica, Subnutrita etc.

- Revistă de calculatore + păpuşă gonflabilă
Nume posibile: Cyber-[cuvânt aleator]

- Revistă Goth + o legătură de usturoi
Nume posibile: Vena, Încheietura, Întunericul, Hematia etc.

- Revistă pentru adolescenţi (mixtă) + tratament pentru acnee
Nume posibile: Mahmureala, Antisocialul etc.

- Revistă pentru adolescenţi (fete) + pastile anticoncepţionale
Nume posibile: Scufiţa roz, Piţipoanca etc.

- Revista liceului + o adeverinţă medicală necompletată
Nume posibile: Chiulangiul, Tocilarul etc.

- Revistă religioasă + un rug, 1 litru de benzină şi o cutie de chibrituri (sau preferaţi brichetă?)
Nume posibile: Persecuţia, Penitenţa etc.

- Revistă pentru agricultori + o ciorsală (cuvânt derivat din vb. a ciorsăi) pentru vaci
Nume posibile: Legheleul, Ţàrina, Ogorul

- Revistă pentru pensionari + abonament pe un an la Antisocialul
Nume posibile: Felinarul, Socialismul, Nostalgia etc.

- Revistă pentru copii + abonament pe un an la a doua menţionată în listă
Nume posibile: Scutecul, Biberonul etc.

- Revistă pentru veterani de război + mască de gaze / + târnăcop
Nume posibile: Obuzul, Pacifistul etc.

- Revistă pentru puşcăriaşi + o cutie de margarină
Nume posibile: Libertatea, Zăbrele

Voi reveni data viitoare cu produse a căror utilitate n-are nicio legătură cu normalul.

Un suflet, un inger si un demon

Barmanul se apropie de mine, se uită la fotografia pe care o ţin în mână şi îmi mai toarnă un pahar de scotch. Lichidul maroniu se prelinge uleios pe marginile paharului şi peste cuburile de gheaţă.
Mă priveşte suspect; parcă vrea să îmi spună ceva. Decât să stau în ploaia de afară, prefer să îl ascult pe el. Dau din cap aprobator.
- Sunt o mie de poveşti în oraşul ăsta; o mie de suflete pierdute, o mie de îngeri şi o mie de demoni. Dar povestea asta are un farmec aparte.

Era o noapte banală şi rece. Străzile oraşului erau pustii. Doar vântul bântuia aleile asemeni unei fantome care nu îşi găsea liniştea în Purgatoriu. Pe alei, pe clădiri şi pe şosea era aşternut un praf asemeni cenuşii, de parcă întregul oraş ar fi ars, iar un altul s-a ridicat în locul lui; un oraş mai murdar, mai întunecat şi mai păcătos. Pe covorul de frunze uscate şi bucăţi de ziar rupte se auzeau paşi mărunţi, dar apăsaţi. Un bărbat pe la 30 de ani, îmbrăcat elegant, dar simplu, îşi prăfuia pantofii negri, abia lustruiţi, în mizeria străzilor. Îi era frig, însă nu se grăbea. Floarea tinereţii nu i se citea pe chipul şters şi pielea zbârcită.
O briză rece... o răceală de cavou.
Din spate s-au auzit paşi mari şi apăsaţi. S-a întors brusc, crezând că cineva vrea să îl atace, dar în spate nu era nimeni. Şi-a continuat drumul. După câteva momente, a auzit din nou acei paşi grei în spate. S-a întors; din nou, nu era nimeni. Când a dat să-şi vadă de drum, a observat în umbra unei clădiri un individ, ferit de lumina becurilor de pe stradă. Era un domn elegant, purta palton închis la culoare cu gulerul ridicat şi o pălărie neagră. Încerca în zadar să-i vadă chipul. Fără ca tânărul să conştientizeze ce se întâmplă, individul s-a apropiat de el, făcând cu mâna un gest de salut.
- Nu te speria, i-a spus. Dacă voiam să-ţi fac rău, n-am mai fi purtat această discuţie.
Se exprima rece, dar cu o uşoară cordialitate.
Tânărul, într-un act mai mult sau mai puţin voit, n-a scos nici un cuvânt, ascultându-l în continuare pe individul misterios.
- Eşti fericit cu viaţa ta?, a întrebat acesta. Te simţi un om realizat?
Răspunsul întârzia. Dar chiar asta urmărea omul misterios.
A urmat oferta.
- Dacă s-ar putea mai bine? Dacă aş reuşi să-ţi ofer tot ce ţi-ai dorit vreodată pe plan material?
Tânărul era foarte nedumerit, dar îi plăcea ce auzea, i se părea destul de tentant. Dar cum ar putea un singur om să îi îndeplinească toate dorinţele?
A făcut un gest de aprobare, după care individul misterios şi-a continuat discursul.
- Ţi-aş putea oferi bani, putere, influenţă. Bogăţiile lumii n-ar mai fi doar un vis pentru tine.
- Ce trebuie să fac?, a întrebat timid tânărul.
Omul a scos din haină o coală albă scrisă cu litere mici şi i-a dat-o tânărului. Era un contract. Tânărul a început să citească. I se părea foarte frumos ceea ce scria acolo, dar totuşi prea departe de realitate. Ajungând spre finalul paginii, a reuşit cu greu să citească nişte cuvinte greu lizibile: „Îmi vând sufletul diavolului”.
În acel moment, a scos o fotografie din buzunar, a privit-o, s-a gândit bine la propunerea primită, a rupt contractul, l-a aruncat, după care a păşit mai departe pe drumul său fără să îi spună ceva individului misterios...

- Să ştii că în viaţă nu le poţi avea pe toate, spune barmanul, chiar dacă uneori ai impresia că poţi.
Nu îi răspund, ştiu foarte bine că are dreptate.
Lângă mine se aşează un domn elegant cu o pălărie neagră, dar nu-i văd chipul. Fără să îi dau ocazia să mă abordeze, îmi golesc paharul, plătesc şi ies discret din bar. Ploaia s-a oprit în timpul în care am ascultat povestea barmanului, iar soarele dimineţii începe să lumineze orizontul.
Mă uit la fotografia pe care o am în mână, zâmbesc încrezător şi merg mai departe.

Scrisă prin 2006, cu titlul original „O poveste”, rescrisă acum câteva clipe

Focus Magazine nr. 6

A fost lansat numărul 6 al revistei online de artă fotografică Focus Magazine. Fişierul PDF se poate descărca gratuit de pe site-ul www.focusmagazine.net

Cum stimuleaza Statul Roman studentii

Studenţii sunt copiii Statului. Ei sunt viitorul, cei care vor duce ţara mai departe. Stimularea lor de către Stat cunoaşte dimensiuni de-a dreptul apocaliptice în România; în sens rău, din păcate.
Pe lângă bursa de 200 de lei (!!!) din care ar trebui să se descurce bietul student o lună întreagă (preţuri curente: o sticlă de mineral-pisch-wasser la o.5L = 2 lei; o carte ~ 30 lei; abonament la internet = 30 lei), acestuia i se oferă şi alte modalităţi de a-şi rotunji veniturile - în afară de prostituţie.
Diferite organizaţii de a căror apartenenţă guvernamentală sunt destul de sceptic oferă burse pentru studenţii cu rezultate excepţionale. Astăzi am primit pe email un comunicat despre aşa-numita Bursă Mecena. Însumează 2000 de lei, viraţi în 10 rate lunare. Condiţiile pentru obţinerea ei sunt vechile clişee: note mari, activităţi extraşcolare, diplome etc. O singură condiţie mi-a atras atenţia şi m-a determinat să scriu materialul de faţă. Citez: „declaraţie semnată care să conţină acceptarea condiţiei de a rămâne în ţară cel puţin cinci ani, după terminarea studiilor”. HA! HAA! Am râs de unul singur în faţa calculatorului. HA! Aşa mă motivează pe mine, student emininche, Statul Român. 200 de lei „şpagă” pe lună să nu părăsesc timp de cinci ani ţara; ba chiar mai mult, cinci ani să particip la astuparea găurilor de fund pe care le-a făcut Statul cetăţenilor ţării; prin trudă, impozite şi căpşorul meu pe care mi l-a cultivat ATÂT DE MULT învăţământul post-cumunist, încât nu-mi mai văd ceafa de atâta cultură şi înţelepciune.

Pisiceilor de la Cârmă, faptul că îmi iubesc ţara nu înseamnă că vă iubesc şi pe voi, regăţeni idioţi!...

Invitatia la Vals - Mihail Drumes

...şi se lăsă cortina.
Sunt puţine situaţiile când scriu (mini-)recenzii despre cărţile „de liceu” pe care le citesc într-un târziu. Romanul de faţă, însă, merită câteva rânduri din partea mea.

Încă de pe copertă, Invitaţia la vals se recomandă a fi un roman comercial. De ce comercial? Răspunsul îl aflaţi abia după ce parcurgeţi 250 de pagini, de unde începe o destăinuire (în 20-30 de pagini) a personajului principal, care consemnează toate întâmplările, într-o înlănţuire cât se poate de logică. Rezumatul spovedaniei pare a fi un fel de ajutor pentru cei mai grei de cap, care n-au putut trage două-trei concluzii după lectura cărţii.
Ştiam încă de la început că voi avea de a face cu o tentativă 100% românească de a copia stilul scrierilor libere străine de la acea vreme. Oricât a încercat Mihail Drumeş, tot n-a reuşit să ducă opera la nivelul celor care se scriau afară. Degeaba a presărat acţiunea cu fel de fel de conflicte şi tabu-uri, pentru că profilul psihologic al personajelor - profil dedus de cititori, din câteva descrieri livreşti ale autorului - nu se potrivea deloc cu acţiunile acestora. Fiind o carte despre iubire, m-aş fi aşteptat îi simt prezenţa mai mult în paginile ei, nu doar la sfârşit, când începe lumea să moară.
Aş fi puţin răutăcios dacă aş acorda romanului statulul de scenariu de telenovelă, dar multe lucruri mărunte se potrivesc prea evident şi prea fără cusur, iar conflictele se bazează doar pe relaţiile interpersonale: se cunosc, se îndrăgostesc, el îi dă vânt, ea merge cu altul, el o caută, se impacă, se căsătoresc, iar merge fata cu altul şi tot aşa. Autorul încearcă să scoată cu forţa puţin zbucium interior de la personaje, dar reuşeşte asta într-o manieră prea explicită.
Iar finalul... mult prea shakespearian pentru gustul meu - din dragoste, mor amândoi.

Doar apariţia morţii conferă operei o oarecare doză de sentimentalism autentic. Ca într-o tragedie de teatru, cortina se lasă peste scena morţii. Atât doar că aici nu revin actorii să ne readucă aminte că a fost doar... teatru.

Sursa imaginii: jurnalul.ro

Va mai aduceti aminte?

Mosul, Iepurasul si Statul

Un banc pe care l-am auzit acum o vreme era cam aşa:
De Crăciun, tatăl merge la copil şi îi spune: „Dragul meu, ştii că pe la noi e criză, aşa că Moş Crăciun a vorbit cu Iepuraşul de Paşti să lucreze împreună. Aşa că puloverul de anul ăsta, de Iepuraş, pe care l-ai primit de la bunica ta, e şi cadoul de Crăciun de la noi.”

Astăzi, la Ministerul Muncii, s-a discutat un proiect de lege conform căruia doar copiii din familii nevoiaşe vor mai primi alocaţie de la Stat. Totodată, s-a propus unirea alocaţiei de stat cu cea complementară şi cu cea monoparentată. Aşa că bancul nostru arată aşa: „Dragul meu, anul ăsta e criză, aşa că moşul şi iepuraşul de la Stat vin împreună şi nu-ţi aduc oricum nimic.”

Vă las pe voi să trageţi concluziile.

A, da, domnule Boc, să ştiţi că le e ruşine clujenilor că v-au salutat pe stradă. Ştiu din surse sigure.

Conditia artistului in eternitate

Percepem lucrurile din jurul nostru cu cele cinci simţuri, dar le înţelegem, le memorăm şi le asociem prin prisma expresiei lor, a ceea ce se află dincolo de percepţie, la un nivel extrasenzorial.

Dacă o întâmplare nu îndeplineşte condiţia expresiei, aceasta devine efemeră şi nu mai rămâne nici măcar cenuşa de ceea ce a fost odată o sumă de legi ale naturii unite în ceva concret, perceptibil.
O piatră. Trecem pe lângă ea fără s-o privim. La fel face şi următorul trecător; şi următorul; şi următorul. Până când piatra se face nisip, se uneşte cu pământul, moare, fără ca noi să o fi observat. Am spune că n-a existat, ca simplă consecinţă a faptului că nu i-am oferit o expresie, deşi am perceput-o, inconştient, cu coada ochiului sau cu simţurile din talpă; şi o putem spune pe bună dreptate. Pentru noi, ca oameni, este peste înţelegere să vedem eternitatea în efemer. Chiar dacă nimic nu se pierde, ci totul se transformă, fiecare lucru pe care-l percepem logic prin volumul ocupat în natură este perisabil, moare.
Aici intervine artistul. El este cel care se opreşte din drumul său şi priveşte piatra. O schiţează, o fotografiază, scrie despre ea, cântă despre ea... şi aşa mai departe. Artistul este singurul care ne salvează din faţa morţii, sfidând-o de-a dreptul. La fel cum piatra, prin consecinţa neaducerii aminte, n-a existat vreodată, tot aşa, prin creaţia artistică făcută în jurul ei, intră în eternitate.
Viaţa şi moartea, eternul şi efemerul, începutul şi sfârşitul, totul şi nimicul se contopesc, sub incidenţa artei, în verbul „a fi”.
Sunt, deci exist.

Post Scriptum
Cu acest material am apăsat pentru a 500-a oară butonul „Publicaţi Postare”. Asta ca să ştiţi ce vă aşteaptă dacă aveţi chef de... călătorii în timp.

Abonament la limba romana

Un titlu de pe Mediafax arată cam aşa „BAC 2010: Peste 35.000 de elevi au primit, miercuri, certificat de utilizator experimentat la română”, iar şapoul materialului „(...) 54,83% (...) au primit calificativ de utilizator experimentat, 32,44% au obţinut certificat de utilizator avansat, iar 12,74% s-au încadrat la utilizator mediu.”

Păi bine, pisiceilor din Guvern, nu credeţi că v-aţi cam întrecut cu digitalizarea limbajului? Cum Sfântu' Soare să califici un cetăţean român ca „utilizator avansat/mediu de limbă română”? Publicitate: Limba Română, cel mai nou serviciu lingvistic. Nu vă mai băgaţi unii altora degetele în fund pentru a comunica şi puneţi mâna pe DECS! Acum şi în versiune Lite. Urmează probabil să faceţi şi abonamente, fidelizări sau alte minuni într-ale marketingului cu aceşti stâlpi în care ne punem nădejdea şi pensiile. Peste 10 ani o să se prezinte absolveţii de liceu la BAC cu iTelefonul pornit pe profilul de FaceBook, în loc de buletin.

Mă minunez când mai văd câte-o perlă din asta scoasă de „Comisiile Speciale” din cadrul Guvernului, comisii care, cel puţin teoretic, ar trebui să fie formate din experţi.
Parcă tot mai mult îmi plăcea clasificarea de pe vremea noastră: loază, ceapă degerată, b.o.u. carpatin (c) etc.

Mânaţi mă!

Focus Magazine are site nou

www.focusmagazine.net

Momentan în fază de teste.

[In curand] Focus Magazine nr. 6

Teoria Batului

Cel puţin 90% din lucrurile care ni se întâmplă în viaţă se datorează, direct sau indirect, alegerilor pe care le facem.
Din păcate însă, există o diferenţă între alegerile pe care le facem şi alegerea unui măr în piaţă; aceasta este că mărul îl putem pipăi, îl putem mirosi, ba chiar îl putem şi gusta înainte să cumpărăm câteva kilograme, spre deosebire de lucrurile din viaţa noastră pe care suntem nevoiţi să le alegem, ei bine, cu ochii pe jumătate închişi sau cel puţin orbiţi de lumina prea puternică ori de întunericul prea apăsător.

Aşadar, de ce Teoria Băţului?
Probabil cunoaşteţi „jocul” cu băţul scurt, foarte des folosit în filmele în care o persoană dintr-un grup trebuie să facă degeaba pe eroul. Se iau mai multe beţe, în funcţie de numărul pretendenţilor, iar unul din ele se rupe. Se aşează apoi în pumn, la acelaşi nivel şi fiecare persoană trage câte unul. E un fel de ruletă rusească, dacă vreţi, jucată cu paie de grâu. Se subînţelege, cel care trage băţul scurt trebuie să facă pe momeala în faţa dinozaurilor turbaţi, până când ceilalţi scapă, totuşi cu promisiunea că-l vor îngropa creştineşte... clişee peste clişee.
Ar fi de menţionat o mică diferenţă când vine vorba de alegerile pe care le facem în viaţă şi anume că băţul lung e doar unul, iar cele scurte completează până la numărul total al opţiunilor. Altfel spus, ne putem pune mult mai uşor speranţele într-un ghinion decât într-un noroc în alegeri.
Mi-am adus aminte zilele trecute de un individ care, în încercarea de a-şi achiziţiona o maşină pe care să nu i-o fure nimeni, a ales una cu mai puţine dotări, consum destul de mare şi stare generală care lasă de dorit. Bineînţeles, hoţii i-au prădat-o. Omul a tras băţul scurt.*
Mai apoi m-am gândit tot la un scenariu, de data asta fictiv, ipotetic, dar îngrijorător de mult probabil, în care, ca bărbaţi, încercăm să prindem păsărici din cât mai înaltul văzduhului, le ascundem în pumn, fără măcar să ne uităm la ele, de teamă ca privirea profană să nu le şteargă sfinţenia, iar când ajungem pe pământ deschidem pumnul şi vedem că am prins o cioară. Din nou, băţul scurt e de vină.
Lucrurile care fac viaţa maro, dar care-i dau în acelaşi timp strălucirea sunt perfect încadrabile în teoria prezentată de mine. Fie că e vorba de locuri de muncă sau de maşini, fie că e vorba de femei sau partide politice**, băţul scurt lucrează de cele mai multe ori împotriva noastră.

* În realitate nu era vorba de maşini.
** Dau o bere pentru cine observă punctul comun al celor două... elemente.

Cateva ganduri din Italia

Am pornit noaptea spre locul unde aveam să-mi astâmpăr setea pentru culoare.
Am văzut ce înseamnă contrastul dintre o ţară din fostul bloc comunist şi una în care arta şi cultura au făcut istorie din străvechi timpuri. Dacă localitatea Postojna din Slovenia arăta ca după război (ruşii au uitat chiar şi un tanc pe acolo), la nici 50 de kilometri mai spre sud se ridica dintre coline oraşul italian Trieste, un mozaic de stiluri arhitecturale, pe cât de pitoresc pe atât de modern. Linişte, oameni calmi, fără maidanezi şi fără cerşetori. Pentru prima dată în ultlima vreme, am zâmbit fără să mă determine o altă persoană; hrănind doi porumbei într-o autogară, mi-am amintit cât de simplă poate fi uneori viaţa.
Noaptea mi-am petrecut-o într-un hotel pe care-l despărţea doar un gard mic de plaja din Lido di Jesolo. Dimineaţa mi-a dăruit un răsărit colorat în tonuri vii de portocaliu şi albastru.
M-am îndreptat apoi spre Veneţia, unde aveam să particip la deschiderea Carnavalului 2010. Am vizitat câteva obiective istorice, ocazie cu care am auzit-o pe doamna ghid vorbind (impecabil de corect) limba română cu un superb accent italian... e a doua persoană pe care aş putea să o ascult zile întregi.
În următoarea zi am vizitat insulele dantelei şi sticlei, Burano, repectiv Murano. Am rămas încă o dată impresionat de viaţa liniştită pe care o duc oamenii de acolo. E o adevărată plăcere să vezi un loc unde nu există maşini; singurele motoare erau cele ale bărcilor.
În afară de asta... mare, soare, preţuri mari, poşete D&G cu 15 euro de la marocani şi alte câteva pe care o să vi le povestesc la vară, la o bere.

Laguna Veneţiei - o frescă pe ape
Paleta bogată de culori în care erau vopsite casele mi-a adus aminte, într-o oarecare măsură, de Cetatea Sighişoara. Mai vii sau mai pale, culorile dau un aspect pictural micilor insule din lagună. Oglindite în apa limpede a mării, casele par nişte jucării în cada unui copil. A fost o adevărată plăcere să le suprind în fotografiile mele.

Carnavalul măştilor
În fiecare an, în luna februarie, în Veneţia explodează culorile şi strălucirea. Măşti viu colorate, paiete strălucitoare, costume care mai de care mai sofisticate, turişti din lumea întreagă; toate se reunesc într-o adevărată sărbătoare. Dar în spatele lor se află altceva, la care am avut acces şi eu pentru câteva clipe. Ca fotograf, setez mereu claritatea pe ochi atunci când fotografiez oameni. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Ei bine, sufletele celor mascaţi exprimau cu totul altceva faţă de culorile vii şi strălucitoare ale măştilor; exprimau o oarecare singurătate şi tristeţe. N-am reuşit să înţeleg sentimentul sau motivul care l-ar cauza, dar am încetat să le mai surprind ochii în zona de maximă claritate.

Invazia paradisului
Pot spune (nu foarte convins, însă) că le înţeleg italienilor frustrarea cauzată de români. Oricât de mult mi-aş iubi ţara, am putut foarte uşor să observ diferenţa colosală dintre peisajul nostru şi al lor, dintre viaţa de aici şi viaţa de acolo. Le-am invadat micul colţ de paradis; noi şi restul Estului Europei. Bineînţeles, asta nu justifică actele xenofobe ale italienilor la adresa altor popoare. Din fericire, în zona pe care am vizitat-o eu nu prea erau români, deci nu am avut probleme.

Italiencele
Calc puţin pe cărbuni încinşi spunând următoarele, dar e ceva foarte important şi nu vreau să apelez la autocenzură. La fel cum înţeleg ura italienilor pentru români, tot aşa le înţeleg pasiunea pentru prostituatele de la noi. Am mers acolo cu ideea preconcepută că italiencele sunt nişte femei respingătoare, întrucât bărbaţii lor le preferă pe ale noastre. Am rămas extrem de plăcut impresionat să aflu că nu sunt nici pe departe respingătoare. Foarte rar am văzut până acum frumuseţe atât de naturală ca a lor. Cu obraji plini, buze cărnoase, ochi mari, fără kilograme pe machiaj pe faţă, îmbrăcate simplu, dar cu stil, fetele din Italia m-au făcut să reconsider noţiunea de frumuseţe şi ideea conform căreia româncele sunt printre cele mai frumoase din lume.
Or fi româncele cele mai [altceva] din lume, dar în niciun caz cele mai frumoase.

Veni, vidi... şi m-am întors acasă cu sufletul plin, dar cu buzunarele cam goale.

Fotografii aici.

The power of one

No comment.

Povestea unei flori

Floarea, una dintre cele mai frumoase creaţii a lui Dumnezeu. Pe cât de frumoasă, pe atât de gingaşă.

Dragostea dintre cer şi pământ, dintre apă şi săruri, a făcut-o să răsară în grădină, lângă trunchiul unui măr. La început a fost doar un firicel, ca de iarbă, apoi un boboc. Acum, aproape că s-a desfăcut, aproape că şi-a scos petalele, lăsând să le ude roua dimineţii şi să le încălzească razele soarelui.

O privea în fiecare dimineaţă cum se desface tot mai mult şi cum se mişcă în adierea domoală a vântului. Aştepta ziua în care petalele ei se vor desface în culori vii, când lumina soarelui va fi reflectată de cel mai frumos roşu. Însă nu ştia că multe furtuni au trecut peste firicelul de iarbă până să ajungă boboc. În zadar l-a umbrit mărul, pentru că vijelia îi înclina de fiecare dată tulpina fragedă, gata-gata să o frângă.

Zilele treceau, dar parcă îi era teamă să crească, să se desfacă, să-şi arate cu adevărat frumuseţea. O furtună i-ar fi putut rupe de tot petalele şi ar fi lăsat-o golaşă, fără frumuseţe.
Într-o zi, când norii se adunau deasupra grădinii şi vântul începea să bată cu putere, a ştiut că tulpina îi va fi din nou clătinată până la pământ. Dar pe când soarele se ascundea după nori, a venit el, a rupt o crenguţă din măr şi a fixat-o lângă tulpina ei, să n-o doboare vântul.

În zilele care au urmat, s-a desfăcut tot mai frumoasă. Roşul petalelor contrasta cu iarba din jur, dându-i o strălucire nemaivăzută. El o admira în fiecare dimineaţă, se apropia de ea, îi atingea petalele cu vârful degetelor şi îi punea apă cristalină de izvor la rădăcină.
Într-o zi, norii s-au adunat din nou asupra grădinii. Îl aştepta să vină să o îngrijească, să o protejeze. Vântul se înteţea. Soarele a fost acoperit de norii cenuşii, iar primele picături de ploaie au început să cadă. Era sfârşitul ei, destinaţia ultimă a unei vieţi pline de culoare. Erau ultimele clipe de strălucire, înainte ca vântul puternic să îi rupă toate petalele. Câteva secunde de vijelie au făcut o petală să se desprindă şi să zboare, roşie, prin grădina întunecată de furtună. Apoi, o mână a venit de sus. Era el. Şi-a înfipt degetele adânc în pământ, i-a scos rădăcinile şi a luat-o din grădina răpusă de furtună. A dus-o în casă, a pus-o cu grijă într-un ghiveci, i-a mângâiat fin petalele, după care a aşezat-o la fereastră să o lumineze soarele care deja începea să iasa dintre nori.

Notă asupra povestirii: E cea mai lungă metaforă pe care am scris-o până acum.